Biserica Manastirii Cosula – jud Botosani

.    Biserica are hramul Sfantul Nicolae si a fost ridicata  cheltuiala lui Mateiaș Coșulvei in anul 1535 , in vremea domniei lui Petru Rares. Mateiaș ,fiul pârcălabului Grumaz, a fost unul din marii boieri ai Moldovei , a fost vistiernic in timpul primei domnii a lui Peru Rares , parcalab de Roman pe vremea lui Ștefan Lăcustă, mare logofăt in a doua  domnie a lui Petru Rares si pe timpul domniei lui Iliaș al II-lea Rareș.

.    Biserica are pictura interiora cit si exterioara, din cea exterioara  s-a pastrat doar fresca de deasupra intrarii reprezentind Judecata de Apoi . In interior ,pe peretii bisericii se afla mai multe straturi de pictura , se mai pastreaza picturi murale originale de calitate din anii 1537-1581, picturi suprapuse din anii 1613- 1622. O parte din pictura bisericii a fost retusata in ulei in anul 1858 , iar o parte a fost acoperita complet .Tot in anul 1858 biserica sufera si transformari arhitectonice , parte din ele inlaturate peste o suta de ani la restaurarea din 1958 ( printre altele a fost  inlaturat pridvorul adaugat )

cred ca cel mai complet articol despre biserica Cosula este   aici .

un articol despre semnificatia si simbolistica  frescei gasiti aici .

Mănăstirea Coşula, din satul care a preluat toponimul de la edificiul ce dăinuie de peste 470 de ani în proximitatea Miletinului, constituie unul dintre puţinele repere medievale ale Judeţului Botoşani. Biserica mănăstirii  aparţine epocii lui Petru Rareş, a doua perioadă de maximă înflorire a Moldovei Evului de Mijloc, după cea ştefaniană, care a încheiat gloriosul veac al XV – lea. Dintre ctitoriile vremii lui Petru Rareş biserica de la Coşula este singulară în judeţul Botoşani, fiind dintru început edificată ca una de mănăstire, retrasă din lume în vestiţii codri, de atunci, de pe valea Miletinului.

Mănăstirea este o ctitorie boierească din anul 1535 a lui Mateiaş Coşolvei, unul dintre marii dregători ai lui Petru Rareş în ambele perioade de domnie ale acestuia (ianuarie 1527 – august 1538, februarie 1541 – 3 septembrie 1546), mai întâi vistier apoi logofăt. Datele unei „biografii” a marelui dregător moldovean nu au fost „extrase” până acum din contextele în care apar, „împletite” în documentele istorice şi studiile având ca temă biografia lui Petru Rareş. Sigur că un astfel de demers este inevitabil lacunar, însă creionează în tuşe destul de intense personalitatea lui Mateiaş.   Începând cu documentul sfatului domnesc din 3 martie 1535 (este şi anul ctitoririi Coşulei) printre dregătorii sfatului apare vistierul Mateiaş. A fost printre dregătorii personali ai domnului, motivat şi de atenţia dată de acesta aspectelor financiare (Mateiaş avea responsabilitatea administrării veniturilor ţării dar şi ale curţii domneşti totodată). Încrederea acordată lui Mateiaş, după desele schimbări de vistiernici făcute de domnitor, rezultă şi din faptul că acestuia i-au fost încredinţate şi prerogative diplomatice (putem să le spunem speciale şi de taină), „fiind trimis cu diferite misiuni în Transilvania, pentru a trata cu Zápolya sau cu agenţii regelui Ferdinand. Unul dintre aceştia, episcopul de Lund, se exprima în 1536 destul de elogios despre dînsul. «Se află aici – scria el – vistiernicul domnului Moldovei, fără îndoială principe foarte puternic. Acest vistiernic mă întîlneşte foarte des, în secret, şi mă roagă să nu închei pace cu acest voievod Ioan (Zápolya – C.C.), căci domnul său, la orice cerere a mea, este gata să vină cu 30 sau 40 000 de ostaşi aleşi şi va da Transilvania în mîinile regelui romanilor (Ferdinand – C.C.) … Am încheiat cu omul acesta mare prietenie şi am dispus să ne scriem unul altuia. În adevăr e un om foarte modest, foarte bun şi, pe lîngă aceasta, foarte prudent şi destul de cumpănit în afacerile sale, aşa cum n-aş putea găsi altul în acest regat.»” Citatul este luat din volumul de studii Petru Rareş, Editura Academiei, Bucureşti, 1978 (redactor coordonator Leon Şimanschi), studiul lui Constantin Cihodaru Politica internă, pag. 80. În text iniţialele C.C. marchează precizările autorului. Nota 104 a studiului menţionează că fragmentul de scrisoare înserat în text a fost preluat de C.C. din Bogdan Petriceicu Hăjdeu, Archiva istorică a României, tom. I, 1, Bucureşti, 1865, pag. 48.

Este de remarcat minuţia episcopului de Lund în creionarea portretului vistiernicului, cu toată circumspecţia, nu uşor de depăşit, derivată din relaţiile în fond de natură diplomatică şi din diferenţele confesionale. Probabil personalitatea pe care o degaja Mateiaş au convins măcar în planul relaţiilor interumane, încât au condus la „mare prietenie” între partenerii dialogului diplomatic, pe fondul modestiei şi bunătăţii boierului moldovean, care-i asigurau tactul necesar, fiind „foarte prudent şi destul de cumpănit în afacerile sale, aşa cum n-aş putea găsi altul în acest regat”.

Tactul şi onestitatea lui Mateiaş au asigurat acestuia atitudinea corectă faţă de Moldova şi domnie, încât „Dintre cei nouă boieri ai lui Rareş preluaţi de Lăcustă, numai doi se regăsesc în primul document de sfat, emis de Rareş în a doua domnie, la 17 septembrie 1545: vornicul Efrem Huru şi Mateiaş (devenit logofăt).” (studiul lui Ştefan S. Gorovei, Domnia lui Ştefan Lăcustă, în op. cit., pag. 166.)

Constantin Rezachevici precizează în studiul său (pag. 211 din volumul menţionat): „În aceeaşi zi după executarea lui Trotuşan, domnul a numit mare logofăt pe Mateiaş vistierul, cu toate că în 1538 acesta a rămas la Suceava, alături de Ştefan Lăcustă, care în 1540 îl numeşte un timp pîrcălab de Roman. Ca şi alţi boieri ai lui Rareş, la sfatul acestuia el şi-a trimis familia în Transilvania (datorită campaniei lui Soliman Magnificul – n.n. D.A.) dar nu l-a urmat pe domnul pribeag. Mai mult, la 29 septembrie 1538 Mateiaş vistierul scria judelui Bistriţei să nu încredinţeze pe mama, soţia, copii şi averea sa nici lui Ioan Zápolya, nici lui Petru Rareş, de care se temea în aceste condiţii: «poţi acum domnia ta să-mi faci şi bine şi rău». Temerile lui Mateiaş n-au fost însă confirmate de Rareş în 1541, care i-a încredinţat cea mai însemnată dregătorie din sfat, în tot timpul celei de-a doua domnii.” În nota 40 din textul studiului lui C.R. se menţionează că Mateiaş apare ca pîrcălab de Roman între 7 martie – 13 iunie 1540. Pentru fragmentul din scrisoarea către judele Bistriţei nota 41 a studiului trimite la Grigore Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346 – 1603, Bucureşti, 1931, pag. 536 – 537.

Tot Constantin Rezachevici menţionează un alt episod din viaţa înaltului dregător moldovean (studiul Politica internă, în cap. al IV-lea, A doua domnie 1541 – 1546, în vol. Petru Rareş, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, pag. 215): „între iulie 1541 şi martie 1545, Mateiaş marele logofăt, personajul cel mai însemnat din sfat, prin dregătoria sa, cel căruia domnul îi porunceşte «să scrie şi pecetea noastră să o atîrne» pe actele domneşti, s-a aflat ostatec la Făgăraş. Rareş îl lăsase aici în iulie 1541 ca zălog de preţ – cel mai însemnat dregător al său – în locul lui Ştefan Mailat. De abia la 4 aprilie 1545, Mateiaş mare logofăt apare din nou în sfatul lui Petru Rareş, domnul amintind în încheierea actului din acea dată, după o formulă care se va repeta în toate documentele ulterioare: «am poruncit credinciosului nostru pan Mateiiaş logofăt să scrie şi să atîrne pecetea noastră pe această carte a noastră». Când şi cum a scăpat Mateiaş din cetatea Făgăraşului ? Un act din 1560 precizează că Mateiaş a cumpărat nişte ţigani de la Mircea Ciobanul, a cărui domnie în Ţara Românească începe în jurul datei de 17 martie 1545, pentru 20 000 de aspri şi 40 de soboli, «cînd a fugit din Făgăraş». Deci înapoierea sa în Moldova – trecând prin Ţara Românească – a avut loc după 17 martie şi înainte de 4 aprilie 1545.” Semnificativ este şi faptul că în toată perioada captivităţii lui Mateiaş, de aproape 4 ani (!), Rareş nu a numit pe altcineva spre a-l înlocui în dregătorie pe credinciosul său logofăt.

În succesiune cronologică, biserica mănăstirii, purtând hramul Sf. Ierarh Nicolae, este al treilea edificiu ca vechime din judeţul Botoşani, relativ bine păstrat în forma lui originară, după bisericile cunoscute, în terminologia lui Gheorghe Balş, ca biserici de târg ale lui Ştefan Cel Mare: cea din Dorohoi, 1495 şi cea din Botoşani, 1496. Biserica ştefaniană din Ştefăneşti, pare-se ctitorită în ultimii ani ai domniei gloriosului voievod nu şi-a păstrat pisania originară şi a suferit în timp modificări considerabile (Gheorghe Pungă, Noi informaţii documentare privitoare la biserica Cuvioasa Paraschiva din Ştefăneşti – Botoşani, în volumul Lucrările Simpozionului Naţional „Monumentul – Tradiţie şi Viitor”, ediţia a IV-a, Iaşi, 2002, pag. 142 – 149). Celelalte biserici din secolul al  XVI-lea din judeţul Botoşani sunt ctitorii ale Doamnei Elena Rareş din Târgul Botoşanilor, edificate după cea de la Coşula: Biserica Sf. Gheorghe, 1551 şi Biserica Uspenia, 1552.

            Cel care a încercat – cu o insistenţă ce se întinde peste ani şi generaţii insensibile la valoarea ei autentică – să readucă mănăstirea Coşula în conştiinţa publică a fost Nicolae Iorga. Cum la începutul secolului al XX-lea Coşula rămăsese o modestă biserică de sat, Iorga, unul dintre primii reporteri de călătorii prin România (Nicolae Iorga, Sate şi mănăstiri din România, ediţia a II – a, Editura Librăriei Pavel Suru, Bucureşti, 1916; în viziunea autorului, cartea reprezintă „lucrarea ce am plănuit asupra Românilor şi ţerii lor întregi”, Prefaţă la ediţia I, op. cit., pag. 7) şi cercetători ai monumentelor în înţelesul modern al termenului, a ţinut să sublinieze că ansamblul mănăstiresc este unul dintre foarte puţinele monumente vechi din ţinutul Botoşanilor

text preluat de pe http://dumitruagachi.wordpress.com/2009/04/23/cosula-lui-mateias-si-iorga-230409/


View larger map

alte referinte:

http://www.romguide.ro/Viziteaza/Manastirea-Cosula_vt5ac

http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Co%C8%99ula

Share

10 comentarii la „Biserica Manastirii Cosula – jud Botosani

  1. Ma bucur ca ati descoperit Cosula! Si ce zapada frumoasa, alba, sporea nobletea locului! Poate o fi cum se spune, semn de belsug peste an, „semne bune anu are”…

    1. bine ai revenit 🙂 ! ia sa schimb linkul , catre noul tau blog ( sau noua locatie , mai bine zis )
      cred ca se pot face anumite lucruri , dupa cite am observat sunt chiar citeva teste efectuate , un proiect exista.
      parte dificila este unde sunt mai multe randuri de pictura suprapuse

  2. Sunt multumita ca-ti pot accesa blogul fara antifiltre 🙂 … dar sa stii ca mi se incarca pagina extrem de greu.

    Astept un nou articol. Spor la fotografiat si scris.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.