Biserica de lemn din Adancata – Suceava

biserica_adancata_resize

.           Localitatea Adancata , numita in secolul XIX -lea Poiana Pustie , era , pina la secularizare ,mosie a manastirii Burdujeni. Prima biserica construita  aici  era situata in vatra satului si se presupune ca ar fi fost ridicata  cel mai tarziu la sfarsitul  secolului al XVII-lea , in cimitirul bisericii gasindu-se o cruce datata la 1700. Biserica a ars aproape in  totalitate in prima parte a secolului  XVIII, stramosii familiei Scriban din Burdujeni recladind-o.

.           Actuala biserica , cu hramul Sfantu Dumitru ,conform cronicii parohiei , este considerata o ctitorie a fratilor Horatau , ambii preoti , a caror nume apar in pomenicul triptic in anul 1794 . (se pare totusi ca vechea biserica a doar reparata complet cu modificarea planului initial si nu s-a construit alta noua , caz in care ar trebui considerata ca si ctitor familia Scriban ).Lăcașul de cult a fost resfințit în anul 1796 de către arhiereul Anania Atonitul.

Later edit : un excelent istoric al bisericii in pagina 2

O nouă serie de lucrări de reparații au avut loc în perioada 1854-1860, cu această ocazie fiind reînnoit acoperișul din draniță și înlocuită catapeteasma.Între anii 1972-1973, biserica-monument istoric a fost restaurată din nou la inițiativa mitropolitului  Moldovei și a Sucevei.

Biserica de lemn din Adancata

Scurtă privire în istoria bisericii din Adâncata

preluare integrala a unui text excelent scris de parintele  ALEXANDRU GRIVINCĂ  aici

La intrarea în satul Adâncata, venind dinspre Suceava şi coborând pe drumul DN 29A Suceava-Dorohoi, te întâmpină, în dreptul gospodăriei lui Airinei H. Dumitru şi Elena, un indicator cu inscripţia: „Spre Biserica de lemn Sf. Dimitrie”. Firesc, ai dori să o vizitezi şi să te închini în ea. După 500 de metri de coborâre, din şoseaua betonată, apuci spre stânga, pe lângă gospodăria lui Sandu Mureş, pe drumul ce urcă, după 400 de metri, la Biserica veche de lemn. Intrarea se face pe o alee pietruită. În dreapta, este casa de prăznuire. Apoi mormântul pr. Alexandru Sireteanu şi cantorului Gh. Sireteanu. Urmează pe stânga mormintele preoţilor Ioan şi Gavriil Horatau, sub streaşina clopotniţei pe patru furci din lemn de stejar cu cerdac. Intrăm pe poarta de acces pe sub clopotniţă spre Biserica veche, înconjurată de zid de piatră. Biserica este construită din lemn de stejar şi brad, altarul şi naosul din stejar, pronaosul din brad, în care se intră printr-un pridvor cu uşă de brad şi câteva picturi în frescă. Pisanie nu există, deoarece biserica a suferit în decursul vremurilor mai multe reparaţii. Cea mai mare reparaţie din trecut a fost între anii 1794-1796, când i s-au făcut şi unele modificări. La terminarea renovării din 1796, i s-a pus o pisanie în formă triunghiulară sub acoperişul de la pridvor, scrisă cu vopsele în ulei, care s-a şters cu vremea şi astăzi nu se mai poate descifra.

De fapt, în anul 1794, preoţii Ioan şi Gavriil Horatau, urmaşi ai ctitorilor bisericii, încep reparaţiile bisericii. Conform unor martori din sat, în perioada 1969-1971, cu ocazia reparaţiilor capitale, credincioşii ştiau că biserica iniţială era mai mică, cu un turn înspre apus folosit pentru clopote, intrarea se făcea tot prin partea de apus, printr-o uşă ce avea uşori cu sculpturi geometrice, cu pridvor deschis de cca. 2 m lăţime. Turnul îşi avea sprijinul pe peretele dinspre apus, care se afla placat în mijloc, şi aşa se explică plafonul drept în vechiul pronaos, având numai o singură boltă semicilindrică pe Naos.

Restauratorii din 1794 au scos tălpile putrezite, ce fuseseră aşezate fără fundaţie de piatră, direct pe pământ, peste care se aşternuse un strat izolator de muşchi de pădure. Se desfac stâlpii interiori dintre naos şi pronaos, făcându-se o singură încăpere şi i se adaugă un nou pronaos din lemn de brad, deosebit ca alcătuire şi construcţie şi aşezat pe temelie de piatră. La punerea acoperişului i se desfiinţează şi turnul care a rămas în mijlocul bisericii ca turn orb. Lângă noul pronaos, se ridică un pridvor din piatră pe stâlpi, deasupra căruia se instalează clopotniţa. Biserica astfel mărită prin adaosurile făcute, este tencuită la interior şi exterior cu ajutorul unui sistem de pene de lemn, prinse în bârnele pereţilor, în nişte dăltuituri ca ţepii de arici, care au prins tencuiala să nu cadă. După ce este zugrăvită cu var, trupul vechi din stejar al bisericii este prins în 8 contraforţi de piatră, câte trei lateral şi doi la altar, pentru întărirea şi susţinerea clădirii. Aceşti contraforţi s-au deplasat cu vremea, în golul făcut s-a infiltrat apă şi zăpadă şi, cu timpul, bârnele au putrezit, aşa că au fost necesare reparaţii.

S-a crezut mult timp că biserica veche a fost ridicată în întregime între 1794-1796, pe locul alteia mai vechi. În fapt, pentru străinul care o vizita, avea în faţă o biserică văruită cu var, cu contraforţi de piatră, părând a fi o biserică de zid, chiar dacă sub streşini se vedeau încheieturi de lemn, dar nu se putea deosebi care material este mai vechi, lemnul sau piatra. Abia după îndepărtarea tencuielii, s-au putut vedea pereţii de lemn şi diferitele etape prin care a trecut biserica în timp. După 1850, pridvorul de piatră nu mai este folosit pentru clopote, ridicându-se o clopotniţă pe patru furci, pe poarta de intrare a bisericii, la zidul de piatră ce înconjoară biserica.

Între anii 1969-1971, la iniţiativa pr. Dimitie I. Popovici şi a consiliului parohial, şi cu binecuvântarea mitropolitului Iustin Moisescu, se fac reparaţii capitale după 175 de ani. Atunci i se face temelie de piatră la fundaţie şi elevaţie, i se pun tălpi noi de stejar, se înlocuiesc grinzile putrezite de la pereţi în dreptul contraforţilor, păstrându-se pe lângă trupul vechi de stejar şi unele adaosuri din 1794. Biserica este consolidată, încât contraforţii din 1794 nu îşi mai au rostul şi se desfiinţează, pereţii bisericii rămânând curaţi, din lemn. Acum, biserica veche apare într-un ansamblu închegat, dar păstrându-şi toate etapele prin care a trecut:

Etapa I – Bisericuţa de stejar care cuprinde în prezent altarul şi naosul, fără turnul (clopotniţă) desfiinţat în 1794.

Etapa a II-a – Pronaosul din brad adăugat în 1794 cu pridvorul din piatră pe stâlpi masivi, situat în partea de miazăzi.

Etapa a III-a – Clopotniţa din lemn de stejar situată pe zidul de intrare ridicată după 1850.

Zidul de piatră al gardului s-a reparat şi consolidat în perioada 1794-1796 şi s-a întreţinut în anii următori. Întrucât, pe locul satului Adâncata, s-a aflat, după obicei, din vechi timpuri, o mică aşezare de străjeri cu familiile lor, în „adâncitura” pădurii, la loc ferit a existat un „stâlp de pază”. Ca şi azi, în această parte de sat unde s-a ridicat biserica veche, curgeau nişte pârâiaşe care, la locul de întâlnire, făceau o strânsură de ape care se numea „Tău”. Cei ce locuiau în pădure, în „hora” sau „gora”, adunaţi în jurul acestui tău, au dat naştere familiei „Horatau”, denumire păstrată şi azi de urmaşii vechilor ctitori. Pe de altă parte, la locul numit „ţarina” sau locul numit „Pleşa”, se găseşte denumirea „Tautana roşie”. În fapt, un fost pârâiaş ce trecea peste un strat de prundiş de culoare roşie, pe locul pârâului secat, dacă sapi se găseşte prund roşu, iar aici locuitorii satului au săpat o fântână numită „Fântâna roşie” care avea tălpi de stejar, zid de piatră şi deasupra, colac din piatră.

Vechimea bisericii

Satul Adâncata, la începuturi a fost sat domnesc, iar apoi sat mănăstiresc. Istoria lui coboară la începutul secolului 16, chiar înainte de 1500, începe să fiinţeze odată cu „stâlpii de pază” străjeri-locuitori care păzeau hotarele, care veniseră în zonă după răscoala lui Gheorghe Doja din 1514.

Se pune întrebarea: Când s-a ridicat această biserică veche şi de cine?

Lucru sigur este că pe aceste locuri şi-au găsit adăpost bejenarii (ungurenii) de peste munţi, Maramureş şi Bistriţa-Năsăud. Şi-au găsit adăpost aici din cauza prigoanei şi se poate dovedi prin cercetarea portului, a vorbei şi a unor obiceiuri, dar mai ales a rotacismului în vorbire, cât şi prin denumirea unor familii, căutând originea şi atestarea lor. De la bejenarii (ungureni sau ciobani) aceia se trage denumirea de Adâncata. Ei veneau dinspre Suceava, de dincolo de munţi având aceeaşi privelişte ca şi noi astăzi la coborârea în sat. Ei înaintau spre inima pădurii, căci satul era în inima pădurii, şi au căutat loc mai „adânc” şi ferit, pentru a-şi ridica sălaş. În zona cea mai joasă a Adâncatei, la „Portăreni”, oamenii şi-au ridicat case, s-au oprit şi au folosit lemnul şi terenul pentru a trăi. Se întâmpla la anul 7276 de la zidirea lumii (anul 1768). Dovada se găseşte într-o carte veche, legată în piele neagră. Prima filă este ornamentată cu sfinţi, iar pe verso se află stema ţării cu inscripţia domnitorului Alexandru Scarlat Ghica Vodă. Aici, în partea de jos, sub stemă, se găseşte iscălitura Mitropolitului Anania al Sevastei, care îşi mai zicea Sevasticul. Începând cu coperta, pe fiecare filă în partea de sus se găseşte scrisă însemnarea donatorului, care are 16 rânduri. Scrierea este mare, cu tuş negru, uşor descifrabilă adică „acest penticostari am cumpărat, eu robul Vasile Cîrcu de la presfinţia să Kir Anania, Arhiepiscop de Sevastia, drept opt lei şi l-am afiorisit la biserica Sfântul Mare Mucenic Dimitrei, la satul care se numeşte Adâncata, pentru pomenirea mea şi a părinţilor mei, şi cine a cuteza a lua de la biserica aceasta, să fie blestemat şi afurisit de la Domnul nostru Iisus Hristos şi să fie judecat cu Marele Mucenic Dimitrie la straşnică judecată, iar iertăciune să nu aibă în veci.” Această însemnare este foarte importantă faţă de altele găsite la alte pagini, pentru că blestemul se punea ca să nu se înstrăineze cărţile bisericii.

Să ne oprim puţin asupra vânzătorului cărţii, Anania al Sevastei după redarea însemnărilor de pe carte.

După terminarea acestor 16 rânduri, rudele donatorului scriu la aproape 100 de ani o însemnare de 3 rânduri, şi anume: „Acest penticostar s-a păstrat tot de rudeniile lui Vasile Cîrcu, adică Vasile a lui Ioan Cîrcu la anul 1865, octombrie 13”. Se poate afirma că astfel se cunoaşte când a fost reparată biserica în timp. De asemenea, de la 1700 până la 1794 în cei 94 de ani nu putea biserica să se şubrezească pentru a fi prinsă în contraforţi, deci fusese ridicată cu mulţi ani înainte. De aceea, trebuie să ne coborâm în istorie la vremea lui Gheorghe Doja, în 1514, când, mai curând sau mai târziu, bejenarii au putut ridica în stilul cunoscut de ei biserica veche în mijlocul pădurii, din lemnul tăiat şi fasonat pe loc, fără temelie, cu tălpile aşezate pe strat de muşchi şi tot strat de muşchi s-a aşezat între bârnele pereţilor pentru a închide găurile şi curentul. Biserica mai păstrează vechea catapeteasmă la care, în cursul anilor, unele icoane au fost înlocuite sau reparate şi care poartă inscripţii diferite: în slavonă, cu caractere chirilice, iar altele în limba greacă.

Satul Adâncata, de asemenea şi biserica de lemn, au fost lăsate uitării (în vechime). Astăzi lipsesc documente. Poate nu le-am găsit încă, pentru că satul a fost domnesc şi mănăstiresc. Vechimea bisericii atestă vechimea satului şi se susţin reciproc. Ar mai fi o explicaţie la denumirea satului, pentru că în ţinutul Storojineţ (astăzi în Ucraina), exista şi satul Adâncata, iar, în anii din urmă, am fost căutat de locuitori din Storojineţul din nord care îşi căutau strămoşii în Adâncata suceveană. Pentru un cercetător ar fi o provocare să afle şi să se cerceteze documente ce vorbesc de Adâncata-Storojineţ, cât şi documente care vorbesc de Adâncata-Suceava. Sigur s-ar găsi asemănări, apropieri şi coincidenţe.

Dovezi arheologice

I. În curtea interioară a bisericii vechi se găseşte şi vechiul cimitir înfiinţat în 1790, care a funcţionat până în 1864. În vechime, crucile de la cimitir erau din lemn şi piatră. Între pietrele de mormânt aflate în cimitirul de la biserica veche, se găsesc şi două-trei pietre funerare de importanţă majoră pentru aşezarea adâncăţenilor.

Una dintre aceste pietre funerare (cruci) este din anul 1700 şi dă la lumină o parte din activitatea unui fost luptător ardelean, venit în Moldova cu ocazia unirii românilor cu catolicii în Ardeal. Între anii 1697-1701, a avut loc uniatia în Ardeal şi mulţi români au trecut munţii în Moldova şi Muntenia. Unii au ajuns şi în Adâncata.

Piatra de mormânt este în formă de cruce, cu braţele laterale tăiate scurt şi pieziş în blocul de piatră. Pe ambele laturi, într-o deschizătură de 0,40 m la extremitate, cioplită în pieziş spre mijloc, lasă un braţ de 0,10 x 0,10 m. Braţul din stânga s-a rupt înainte de scriere, pentru că nu întrerupe scrierea care începe de pe braţul drept şi continuă spre stânga. Piatra este aşezată în picioare, are înălţimea totală de 0,80 m, lăţimea sus de 0,47 m, partea de jos îngustată şi în mijloc o mică ocniţă pentru pus candela sau lumânarea. Grosimea pietrei este de 0,13 m. Scrierea are 6 rânduri şi începe de pe braţul lateral din dreapta şi zice: „Supt această piatră odihneşte trupul roabei lui Dumnezeu Gafiţa, fiica preotului Dimitrie ot satul Adâncata veleat 1700” (în caractere chirilice).

În afară de scrierea epitafului, în partea de mijloc are săpată o cruce cu braţele egale, spre exterior mai late, iar spre interior îngustate. Între braţe este săpată prescurtat monograma: ÎS. HS. NI. KA. Pe braţul crucii sunt săpate, pe dreapta, Soarele, iar pe stânga, Luna. Pe verso, în partea de sus în mijloc, este săpat Soarele în altă formă, având 9 raze spre exterior, iar spre mijloc multe raze mici. Cioplitorul pietrei se semnează pe larg şi această semnătură ne lămureşte un adevăr istoric încă neştiut: „Am scris eu Ion Tircă, preot ot Botoşana”. Posibil ca crucea să fie scrisă după 1700, pentru că nu ne indică luna şi ziua morţii aşa cum se obişnuieşte când se pune crucea la mormânt, ci numai data aşezării ei. Prin tradiţie, adâncăţenii ştiu că au origini maramureşene şi ardelene după cum şi vorba îi arată, cu unele rotacisme şi nume de familii venite din Maramureş şi Ardeal (asemenea celor din Poiana, Bosanci, Udeşti etc.). Dacă cităm cartea părintelui profesor Mircea Păcuraru: „Legăturile Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova în secolul 16-18”, domnia sa, pe baza unor citate, arată că mulţi ardeleni au venit în Moldova, printre care şi preoţi, hirotoniţi aici ca arhierei pentru scaune în Ardeal. Printre aceştia se putea afla şi pr. Ioan Tircă, intrat în monahism cu numele Iov. Prin 1706, el era în Moldova, în vederea hirotoniei ca arhiereu. În 1707, a ajuns mitropolit la Alba Iulia, de unde se refugiază în Maramureş, în locul lui Iosif Stoica, unde va sta pentru scurt timp. Dacă pr. Ioan Tircă, cel care a sculptat crucea este una şi aceeaşi persoană cu preotul bejenar fugit de uniaţie, care a intrat în monahism, a ajuns mitropolit în Alba Iulia şi episcop în Maramureş, de unde i se pierde urma, ne putem gândi că a venit în Moldova şi s-a stabilit în ţinutul Sucevei ca preot în satul Botoşana de astăzi. El nu a întrerupt legătura cu ceilalţi preoţi bejenari veniţi de peste munte în Moldova şi poate că a ţinut legătura şi cu preotul Dimitrie din satul Adâncata, căruia i-a lucrat piatra de mormânt pentru fiica Gafiţa, moartă în 1700. Cioplitul în piatră era o meserie care poate îi aducea oarecare venituri pentru cheltuieli zilnice şi pentru hirotonirea în arhiereu. Însemnarea făcută pe crucea de la Adâncata ne poate duce cu gândul la faptul că în Botoşana era preot venit din Ardeal (I. T.), în Adâncata era preot tot din Ardeal (Dimitrie), că aceştia păstrau legătura între ei şi se ajutau. E posibil ca, la 1775, la anexarea Bucovinei de către austro-ungari, la trasarea „Cordunului” (cum era numită pe atunci graniţa austro-ungară) să se fi pierdut legătura, Botoşana fiind în Bucovina, iar Adâncata în Regat. Dacă datele biografice ale preotului luptător pentru ortodoxie Ioan Tircă sunt sărace, se poate spune în mod cert că, în timpul şederii sale în Moldova, între 1700-1707, a avut locuinţă ca preot în Botoşana, era cunoscut în cioplitul pietrei şi e posibil să se fi călugărit şi să fi ajuns mitropolitul din Alba Iulia şi Maramureş. Ar fi interesant de cercetat la Botoşana dacă nu există ceva vestigii după acel preot şi dacă nu este înmormântat acolo. Ar trebui căutate date. Între cărţile de strană ce se păstrează în inventarul Bisericii Adâncata, se remarcă şi două cărţi vechi. Una este penticostarul din 1768, tipărit la Bucureşti în timpul Mitropolitului Grigorie. În filele cărţii se găseşte însemnarea „Dancata-Ungureni”.

În unele rapoarte ale preoţilor se atesta vechimea Bisericii în jurul anului 1500. Aşa avem pomelnicul triptic, o piesă foarte veche la biserica de lemn, care spune: „Erei Filip (preotul) şi Prz. Nastasia, cu încă câteva familii şi alte câteva pomelnice pictate pe lemn din vechime”. Biserica veche are stil maramureşean, după stilul bejenarilor ce au venit aici. Adâncăţenii au mai fost numiţi şi „cloşcani”, după revoluţionarii de la 1784.

A doua carte este un triod ce se zice „Trei cântări” editată la Bucureşti la 1769, la anul zidirii lumii 7277. Pe această carte, pe ultima copertă în partea de jos, se află iscălitura arhiepiscopului Anania al Sevastei. Cartea are 411 file paginate pe o singură faţă, legată în piele şi, începând cu prima filă, cu tuş negru, se face însemnarea: „Acest sfânt Triod am cumpărat eu, robul lui Dumnezeu Ilasi Vurchi drept 40 lei de la…” (nu se mai păstrează scrisul, s-a tăiat la legat). Urmează blestemul etc. Mai există o însemnare posibil mai veche (pe filele 1, 2, 3), care glăsuieşte: „Acest sfânt Triod am dat şi eu ajutor cât a voit domnul, eu cucernicul Neculai Calmuţchi”. Acest Neculai este fratele lui Toader Calmuţchi, tulpina familiei domnitoare în Moldova. Toader are mai mulţi copii, printre care Ioan, ajuns voievod, şi Andreas, plecat din ţară, ce ajunge mitropolit al Sevastei, sub numele de Anania; Gheorghe, ce ajunge mitropolit de Salonic, sub numele de Gavriil şi apoi mitropolit al Moldovei, adus de fratele sau Ioan. Într-o carte din 1741 din Burdujeni-sat, apare numele lui Gavriil Calimachi. Se pare că Neculai Calmuţchi este unchi drept al Arhiepiscopului Anania al Sevastiei, deci face parte din familia Calimachi. Avea reşedinţa la „Trei ierarhi” şi venea uneori şi la Burdujeni la Mănăstirea Teodoreni, închinată Sfântului Munte. La 1685, se restaurează Mănăstirea Teodoreni şi cu ajutorul acelui Mitropolit.

Dacă Biserica din Burdujeni este resfinţită în 1785, până în 1794-1796, la Adâncata se restaurează biserica veche şi Anania este cel care o resfinţeşte. Aceste însemnări aduc lămuriri şi despre vechimea satului Adâncata. Vor trebui să fie cercetate documente vechi din arhivele statului, unele cronici şi chiar documente legate de familia Calimachi şi sigur se vor găsi dovezi.

Pr. ALEXANDRU GRIVINCĂ

 


View larger map

referinte:

Gheorghe Bratiloveanu, Mihai Spânu – “Monumente de arhitectură în lemn din Ținutul Sucevei”

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_din_Ad%C3%A2ncata

 

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.